Limba maghiară păstrată în leagăn

Expoziția nu pune întrebări, nu caută răspunsuri, ci pur și simplu arată și prezintă oameni, peisaje, obiecte și tradiții. Totodată încurajează și îndrumă vizitatorul la regândirea, reevaluarea temei concentrându-se asupra limbii neafectate de reforma limbii maghiare din cauza unor evenimente și circumstanțe istorice. Noi, maghiarii suntem într-o situație excepțională: avem ocazia s-o întâmpinăm și să vorbim limba vie de acum aproape 500 de ani. Printre altele, dorim să transmitem această experiență prin intermediul conținutului audio al unor instalații.
Expoziția este împărțită în patru secvențe, o secvență distinctivă a vieții umane de la naște până la moarte în contextul culturii ceangăilor.

În sensul clasic, termenul ceangău se referă la populația maghiară care locuiește în Moldova, Ghimeș și Țara Bârsei, a cărei semnificație se referă la mișcarea geografică a grupului etnic în cauză: un grup etnic desprins din blocul maghiar, cu o structură distinctă și cultură maghiară. Cuvântul ceangău este, probabil, derivat din verbul csang-csáng, care înseamnă ’a hoinări, a bate drumurile, a rătăci, a migra, a pleca’.
Cuvântul a fost menționat pentru prima dată în documentele din secolele al XV-lea și al XVI-lea ca nume personal (1400: „Georgium Chango”; 1556: „andreas chango… et Michael change”), apoi în sursele scrise ale secolului al XVIII-lea a devenit mai frecvent ca nume popular (1782: "Se numesc unguri ceangăi"). Denumirea populară ceangău a apărut pentru prima dată într-o scrisoare scrisă în 1772 de preotul Zöld Péter către comandantul primului regiment de frontieră secuiască: „Hungaris in Lonkaresidentibus, et Csángódictis”.
Conform surselor, etnonimul ceangău a fost folosit în urma validării – după caz, judecății de valoare – a unui aspect extern, identificând astfel o persoană și apoi un întreg grup etnic. Este perceptibil faptul că întregul sens reflectă o atitudine stigmatizantă, peiorativă și, fără îndoială, provine dintr-o perspectivă externă.