Lupeni

(Lupeni)

Cel care păzește și leagănul și bufnița
Amintirea unui scriitor nu se păstrează doar prin cinstirea sa cât de cât obligatorie cu ocazia aniversărilor legate de viața sa, prin citirea operelor sale, prin memorarea unor citate cunoscute, ci și prin vizitarea casei natale fără un pretext anume, prin faptul că stăm de vorbă cu aceia dintre rudele sau cunoscuții săi, care sunt încă în viață. Așa am pornit noi cu puțin timp în urmă și am vizitat casa natală lui Áron Tamási, și am petrecut o după amiază plăcută ascultând povestirile lui nenea Mátyás, cel care este administrator actual al clădirii.
Casa cea mai dragă.
Mátyás Sipos – nenea Matyi sau Mátyás pentru localnici – se ocupă de administrarea și întreținerea casei natale a lui Tamási din 1972, adică din anul în care clădirea a fost declarată muzeu. Iar de la decesul mamei sale, tanti Erzsi, din anul 2006, se ocupă și de vizitatorii muzeului, povestește, explică, răspunde cu răbdare la toate întrebările, și oferă detalii exacte. Munca sa este foarte temeinică și – așa cum vom vedea puțin mai încolo – cuprinde tot ceea ce este în legătură cu scriitorul. „Am construit o sută douăzeci și opt de case, dar asta nu contează” – spune el, și dă din mână, dar se vede că este mândru și de acest aspect. Casa scriitorului este într-o condiție bună și astăzi datorită lui, totuși ar fi multe de făcut, dar fonduri nu prea se găsesc. Nu demult a reparat poarta, a fixat noi scânduri și a schimbat șindrila de pe acoperișul deasupra intrării, deoarece „era foarte degradată”. Așa cum ne vorbește, devine foarte clar faptul că el nu face toate acestea pentru propria-i glorie sau pentru bani – căci de regulă nu primește nimic în schimb –, ci pur și simplu pentru că el consideră că este obligația sa față de unchiul său și de măreția spirituală a acestuia.
Zi și noapte în serviciul scriitorului
Conversația noastră s-a derulat în mai multe etape, căci au apărut unul după altul mai multe grupuri mai mici sau mai mari de turiști, cu care s-a ocupat gazda noastră. Nu există vreun continent, de unde nu au sosit vizitatori de-a lungul timpului. Sosesc și vizitatori fideli, care își amintesc de nenea Gáspár, fratele scriitorului și de tanti Erzsi, sora sa, cei care s-au ocupat de casă înaintea lui nenea Mátyás. Apar și tineri, un student își caută carnetul, dar nenea Mátyás îi invită în casă: „Nu trebuie să ne arăți, noi îi credem și pe cei de nouăzeci de ani că sunt studenți, dacă ei afirmă acest lucru”, și se pregătește să spună din nou povestea unchiului său faimos și a casei sale, folosind un vocabular puțin diferit decât în cazul grupului anterior. Posedă și o înregistrare pe DVD, în care scriitorul povestește despre copilăria sa, și folosește unele secvențe pentru vizitatori, dar le completează cu propriile amintiri și cu povestiri legate de vizita scriitorului în satul natal. Povestește despre fotografiile și manuscrisele expuse, și face acest lucru cu atâta dragoste, încât probabil nimeni altcineva nu va fi capabil, dacă el nu va mai fin printre noi. „Ar trebui să fie cineva, care stă în apropiere” – răspunde când îl întrebăm de un posibil urmaș de-al său. Este puțin afectat de faptul că tot mai puțini consăteni consideră important păstrarea memoriei scriitorului. „Aici nu este un program fix, nu se poate. Când vine cineva, nu contează de unde sau cine e, trebuie să venim aici și să-i arătăm totul. De aceea ar trebui cineva, cine stă aproape, dor că…” Încheie propoziția dând din mână.

Nóbel Kudelász. Udvarhelyi Híradó, 27. 07. 2007.