Istoria muzeului

Muzeul Haáz Rezső din Odorheiu Secuiesc funcționează în subordinea Consiliului Local al Municipiului Odorheiu Secuiesc ca muzeu de importanță locală pe baza Hotărârii 43/1994 al Consiliului Local.
Dintre instituţiile de cultură ale oraşului Odorheiu Secuiesc instituția în cauză este cea mai veche. De-a lungul secolului al XVIII-lea s-a amplificat interesul pentru învățarea intuitivă Școlile superioare (gimnaziile, colegiile, universitățile) ai înființat propriile lor colecții de antichități, care serveau la instruirea elevilor și a profesorilor. Astfel, și Colegiul Reformat, treptat și-a creat propriul corpus din obiectele primite în donație din străinătate, dar și profesorii, și elevii colegiului au colecționat obiecte. La baza originii colecţiilor existente provin, conform protocolului din 1797 a Colegiului Reformat înfiinţat în 1670, obiectele separat păstrate în diferite colecţii de epocă. În registrul de inventar păstrat în patrimoniul Colegiului (Rectorale Protocollum Bibliothecae Gymnasii Reform. Sz. Udvarhelyiensis inserviens connotandis) au fost consemnate, în mod detaliat, materialele didactice adunate, cabinetul de antichități, colecția de minerale, colecția de monede vechi, colecția de istorie naturală, biblioteca și alte obiecte de valoare istorică, precum și ale celor de științe ale naturii (rarități naturale, mirabile, clenodii, steme și steaguri). În colecția secolului al XVIII-lea se regăsea și inventarul instrumentelor matematice, fizice, optice și mecanice. În această perioadă, școala dispunea deja de o colecție de 1228 de obiecte, care avea deja valoare muzeală. Formarea acestei colecții timpurii – fără a lua în considerare fondul bibliotecii, ale cărui începuturi datează de la sfârșitul secolului al XVII-lea – poate fi situată aproximativ în anii 1750–1760.
Începând din anul 1874, Colegiul Reformat a acordat din nou o atenție sporită valoroasei sale colecții, atunci când a pus la dispoziție un spațiu separat pentru cabinetul de antichități, care în anii precedenți începuse din nou să se îmbogățească. În anul 1862, Károly Zathureczky a donat școlii 29 de piese, iar în 1868 Sámuel Fekete din Nagykede a oferit o colecție de monede deosebit de valoroasă, alcătuită din 406 piese.
Colecția Colegiului a fost îmbogățită cu o nouă dimensiune de către Endre Solymossy, care a devenit profesor de istorie al școlii în anul 1881. Pe lângă activitatea sa didactică și importanta implicare în viața publică, el a fost custodele pinacotecii, al cabinetului numismatic și al colecției de antichități ale Colegiului. Chiar în anul numirii sale la Colegiu a deschis un nou registru de inventar. Prin activitatea sa de colecționar și prin propriile săpături arheologice (pe dealul Budvár), a pus bazele colecției arheologice. Pe lângă materialul arheologic, Solymossy a îmbogățit și colecția istorică cu obiecte din Antichitate și Evul Mediu. În timpul activității sale, colecția s-a îmbogățit, în anul 1886, cu cel mai valoros fond de pictură: lucrările lui Miklós Barabás, care îi reprezentau pe profesorii de seamă ai Colegiului. Cele mai multe piese ale colecției sale se află și astăzi în muzeu.
Între anii 1894 și 1908 a existat într-adevăr o inițiativă de înființare a unui muzeu al comitatului Odorhei, pentru care, prin subscripție publică și printr-o activitate de colectare conștientă, au fost adunate 1.499 de piese de patrimoniu. Însă inițiativa s-a stins din cauza lipsei de înțelegere a societății și a elitei politice, iar colecția a fost predată în întregime Muzeului Național Secuiesc din Sfântu Gheorghe. Astfel, înființarea ulterioară a muzeului orășenesc s-a bazat în întregime pe colecția colegiului și pe cercetările etnografice desfășurate ulterior.
În istoria instituției a jucat un rol important Haáz Ferenc Rezső care a sosit în oraș în anul 1906 din regiunea Szepesség din Ținutul de Nord al Ungariei. Doi colegi profesori, dr. Hoffer András și Viski Károly i-au atras atenția asupra culturii secuiești. Imediat după numirea sa pe catedră, a început să colecționeze obiecte aretizanale secuiești din zona Odorheiului. Peregrinând prin satele zonei și cu ajutorul elevilor săi a reușit să înființeze o colecție bogată de obiecte artizanale în cadrul colegiului. Haáz Rezső ca profesorul de desen a colegiului, în colaborare cu colegul său, dr. Hoffer András a depus bazele colecţiei etnografice, colecţie ce stă la baza colecţiei contemporane. În anul 1912 avea deja o colecție de 1000 de exemplare. Pentru muzeul aflat în curs de dezvoltare predarea noii clădiri a colegiului a reprezentat o circumstanță favorabilă, iar în vechea clădire a școlii s-a amenajat două săli cu mobile pentru expoziție, astfel după anul 1913 a putut primi vizitatori.
De-a lungul anilor, colecția a avut mult de suferit: prima dată răsculații români și sași din timpul Revoluției maghiare de la 1848–49 au devastat corpusul, apoi, în timpul celor două războaie mondiale trupele române și sovietice au devastat colecțiile recondiționate și îmbogățite între timp de autoritățile austro-ungare. Odată cu începutul perioadei de pace colecționarea a continuat. În anul 1921, muzeul s-a redeschis cu aproximativ 2500 de artefacte. Expoziția, deschisă duminica, era vizitată cu plăcere de localnici, ba chiar și de străini. Colecția a devenit cunoscută dincolo de granițe nu doar prin aceste vizite. Din cele mai valoroase piese ale sale, Haáz Rezső a organizat, în anii dintre cele două războaie mondiale, expoziții în străinătate. Piesele sale de țesături și broderii au fost prezentate de Rezső Haáz și la Expoziția Mondială de Etnografie de la Berlin, în anul 1927. În anul 1928 expoziția a fost dezvoltată cu săli noi în care – pe lângă obiectele etnografice din biserica satului și din cimitir – au fost expuse și colecții de arme și diferite obiecte care prezintă istoria școlii reformate.
Începând cu anul 1927, când Colegiul Reformat și-a încetat activitatea, iar Haáz Rezső a continuat să lucreze în cadrul Școlii Normale Reformate. În această perioadă a continuat colectarea obiectelor artizanale, punând mare accent pe cercetarea, imortalizarea și popularizarea portului popular din zona Odorheiului. În anul 1940 a participat activ la reluarea activității Colegiului Reformat, iar în anii 1943-1944 a fost directorul instituției. Și-a încheiat cariera de profesor după naționalizarea colegiului în anul 1949. Colecția etnografică completată cu tablourile vechi și cu colecția numismatică și de obiecte vechi a colegiului a devenit proprietatea statului în anul respectiv. Primul director al instituției care a dobândit statutul de Muzeu Raional a devenit pensionarul Haáz Rezső care și-a îndeplinit această funcție până la anul 1952. „Noul” muzeu dispunea de un buget destul de modest.
În anul 1953 muzeul a obținut un sediu propriu, mutându-se la parterul imobilului situat pe strada Kossuth Lajos nr. 29. În acest an, munca dificilă a mutării a fost realizată de Haáz Rezső împreună cu Erdélyi László, care l-a înlocuit în funcția de director. După finalizarea mutării, Erdélyi s-a apucat de organizarea expoziției de bază. Totuși, nu a mai avut timp să o termine; la începutul verii anului 1954, și-a încheiat colaborarea cu instituția, iar în locul său a fost numit temporar profesorul Horváth József. La sfârșitul verii anului 1954, Ferenczi Géza a devenit director. Ferenczi a organizat Muzeul Municipal folosind materiale provenite din diverse colecții școlare și private naționalizate și, în același timp, a desfășurat o activitate arheologică importantă. Cercetările etnografice au fost reluate. Cantitatea de obiecte descoperite în zonă și intrate în muzeu a crescut constant. În scurt timp, materialul pierdut anterior a fost „înlocuit” numeric. În realizarea acestui lucru au contribuit și colaboratori externi.
În ceea ce privește domeniul arheologic, activitatea muzeului se desfășura într-o adevărată „terra incognita”, în sensul propriu al cuvântului. Știm foarte puține lucruri despre cercetări și săpături mai vechi, care ar putea fi considerate cu adevărat științifice. Descoperirea istoriei timpurii a regiunii a presupus în primul rând parcurgerea de terenuri în scop de documentare. În paralel, au început și săpăturile arheologice. Condițiile au impus inițial săpături de salvare, care, începând din 1956, au continuat sub forma unor săpături planificate, anuale, desfășurate pe perioade scurte sau chiar mai mulți ani, în colaborare cu Muzeul de Istorie al Transilvaniei din Cluj. Ca rezultat al acestor eforturi se consemnează descoperirea a peste 120 de situri arheologice necunoscute până atunci în literatura de specialitate, conștientizarea existenței lor prin publicarea datelor și integrarea acestor informații în literatura arheologică. În 1967, muzeul a devenit proprietarul întregii moșteniri a regretatului profesor de desen al fostului liceu romano-catolic local, Spanyár Pál.
Conducerea muzeului și-a propus încă de la început să creeze o bibliotecă cu compoziția adecvată pentru activitatea științifică, absolut necesară cercetării. Fondul acesteia, dobândit prin donații și achiziții, cuprinde un număr mult mai mare de publicații noi din cele mai diverse domenii științifice, astfel încât orice cercetător specializat poate avea acces, la fața locului, la manualele și lucrările de referință necesare. O donație deosebit de importantă este cea a lui Bányai János: biblioteca sa personală științifică, constituită ca unitate separată, cuprinde aproximativ 2.700 de cărți și reviste.
Începând din mai 1974, Fülöp Lajos a fost numit muzeolog responsabil de conducerea muzeului, fiind urmat de Zepeczaner Jenő la începutul anului 1976 în această funcție. Până în 1959, echipa era formată din director, un muzeolog și un îngrijitor; între 1960 și 1968 erau doar directorul și un muzeolog, iar de atunci sarcinile tot mai numeroase au fost din nou preluate de întreaga echipă de lucru anterioară. Această structură a fost completată în 1972, mai întâi cu un muncitor calificat angajat pe jumătate de normă, apoi cu un muzeolog suplimentar.
În 1959 muzeul a fost mutat în subsolul Casei de Cultură proaspăt construită, însă din cauza condițiilor nefavorabile în anul 1968 colecția a fost remutată la sediul inițial, iar de data aceasta întreaga clădire i-a fost pusă la dispozițieÎn anii 1970 s-au înființat sălile memoriale ale muzeului. În iulie 1972 s-a deschis sala memorială Tompa László, în septembrie 1972 s-a deschis casa memorială a lui Tamási Áron în Lupeni, iar în iunie 1973 s-a înființat sala memorială a scriitorului și umoristului Tomcsa Sándor, mai târziu această din urmă trebuia desființată de muzeu din cauza solicitărilor moștenitorilor în privința imobilului. Adunând moștenirea geologului și cercetătorului de ape minerale Bányai János în anul 1974 s-a deschis o nouă sală memorială în sediul central al muzeului.
În 1978, muzeul s-a dezvoltat, obținând clădirea Galeriei permanente. Colecția de artă plastică a muzeului din Odorheiu Secuiesc a început să se îmbogățească încă din perioada directoratului lui Haáz Rezső. Fondatorul muzeului, Haáz, a donat instituției numeroase lucrări de artă plastică, constând în câteva sute de picturi și grafici. În anii ’60, colecția s-a extins și mai mult, datorită donațiilor artiștilor Spanyár Pál, Rösler Károly și datorită activității lui Maszelka János ca organizator de expoziții de artă, care solicita fiecărui artist expozanți câte o lucrare pentru colecția locală. Astfel a devenit necesară desemnarea unui imobil dedicat găzduirii colecției de artă plastică, denumit Pinacotecă.
Meritul lui Maszelka este că, în cursul anului 1978, a achiziționat clădirea de pe strada Kossuth, adecvată pentru amplasarea colecției de artă plastică. Activitatea sa hotărâtă de a înființa pinacoteca a fost sprijinită de Ubornyi Mihály, secretar al partidului și primar al orașului, precum și de Zepeczaner Jenő, directorul muzeului de atunci. Clădirea de la numărul 42, strada Kossuth Lajos, a fost construită de Dr. Ráczkövy Sámuel, medic chirurg originar din Brașov, ales în 1881 de consiliul comitatului ca medic al comitatului, funcție pe care a îndeplinit-o timp de treizeci și cinci de ani, asumându-și totodată numeroase sarcini sociale și voluntare. În 1916, însă, clădirea i-a fost pierdută, fiind naționalizată, iar începând din 1978, prin intervenția județeană a lui Maszelka János, aceasta a devenit proprietatea muzeului și, cu sprijinul Comitetului Cultural Județean, a fost transformată în pinacotecă.
Deschiderea festivă a Pinacotecii Orașenești a avut loc la 7 octombrie 1979, când a fost organizată și o expoziție cu lucrări din colecția donată de Galeria Korunk din Cluj. De atunci se consideră începutul funcționării Pinacotecii, care a funcționat inițial cu expoziții permanente ani la rând, iar în prezent este locul a 8–9 expoziții temporare de artă plastică anual. Pinacoteca prezintă atât reprezentanți de seamă ai trecutului artistic al orașului, cât și momente importante din colecție și sprijină, de asemenea, tendințele artei contemporane.
O dezvoltare semnificativă a colecției s-a înregistrat în ultimul deceniu al secolului trecut. În 1990 s-a reunit cu Biblioteca Științifică a orașului – care dispune de 76.000 de volume – din care s-a născut inițial muzeul. În 1994 instituția a avut noi posibilități de dezvoltare atunci când s-a separat de rețeaua de muzee din județul Harghita și a devenit iarăși întreținut de oraș, fiind o instituție independentă, o persoană juridică. În același an muzeul a fost numit după fondatorul acestuia, Haáz Rezső.
La Băile Szejke muzeul a primit în administraţie terenul de 1 ha la mormântul lui Orbán Balázs unde începând cu anul 1972 au fost ridicate şirul de porţi secuieşti constituind germenul unui muzeu în spaţiu liber. În 2008 s-a construit, şi a fost deschis Muzeul Apelor Minerale. Conducerea municipiului Odorheiu Secuiesc în 2012 a achiziționat imobilul numit vila Haberstumpf cu un scop declarat, ca acesta să devină sediul muzeului. Din 27 mai 2016 noul sediu al instituției reprezintă această locație din urmă.