Sarmații: între mit și realitate

În antichitate, regiunea de stepă a Europei de est a fost dominată de popoare vorbitoare a limbii iraniene. În perioada următoare dominației anterioare a sciților, începând cu secolul al treilea î.Hr., vecinii lor estici, diferitele popoare sarmațiene, au început să avanseze din ce în ce mai pronunțat spre vest, stabilindu-se în cele din urmă și pe teritoriul actualei Ungarii, unde au jucat un rol important timp de patru sute de ani, lăsând în urmă un bogat patrimoniu arheologic.
Stabilirea lor în Bazinul Carpatic a implicat și o schimbare a stilului de viață: populațiile sarmate (iazigii, roxolanii, alanii), care s-au stabilit aici în mai multe valuri, au renunțat la stilul de viață nomad practicat până atunci, adoptând un regim de viață dominat de agricultură și creșterea de animale. Pe lângă rețeaua lor densă de sate, au avut și așezări majore.
În cea de-a doua jumătate a secolului al IV-lea, invazia hunilor a declanșat o mare mișcare a populației pe stepă: în anii 370, alanii au fost înfrânți, unii dintre ei devenind supuși hunilor, în alianță cu care au început să facă incursiuni spre vest.
În 1521, Maciej Miechowita, profesor la Universitatea din Cracovia, a publicat lucrarea sa intitulată ”Tractatus de Duibus Sarmatiis” (Disertație asupra celor două Sarmații), în care a derivat pentru prima dată națiunea nobilă poloneză de la sarmați. Ideea lui s-a bazat pe date geografice furnizate de Pliniu, sr., un naturalist din Roma antică, care afirma că granița regatului Sarmațian era constituită de râul Vistula. De fapt, granița nordică a teritoriului populat de popoarele sarmate nu s-a extins atât de departe de zona de stepă a Mării Negre, însă acest lucru a oferit un punct de plecare pentru delimitarea identității polono-sarmațiene.
În secolul al 20-lea, s-a încercat consolidarea teoriei rudeniei polonezo-sarmațiene cu argumente științifice. Tadeusz Sulimirski, primul care a rezumat arheologia și istoria sarmaților, credea că încă din secolul al II-lea un trib „sarmat” domnea în Mica Polonie, Silezia și Polonia Mare. În epoca hunilor, în teritoriile slave din nord, alanii ar fi jucat rolul clasei conducătoare din imperiul Hun. Conform acestei viziuni, acești alani s-au slavonizat, devenind mai târziu strămoșii nobilimii poloneze ulterioare.
Deși înrudirea polonezo-sarmatică este astăzi deja numai o idee romantică, importanța sa ca factor determinant în istoria culturii și în dezvoltarea identității naționale poloneze este una extraordinară. Idealul nobil al sarmaților, strămoși independenți, iubitori de libertate și ospitalieri, conștiincioși, onorabili, temerari, determină încă imaginea de sine patriotică a Poloniei.